Sunt grele timpurile în care justiţia este târâtă în stradă. Timpurile în care magistraţii, persoane în genere solemne prin înfăţişare şi exerciţiu al funcţiei publice deţinute, sunt chemaţi în agora sub pretextul „dezbaterilor” şi păcăliţi să polemizeze în spaţiu deschis.

„Legile justiţiei”, parcă această este sintagmă, au inflamat iarăşi spiritele, aşa cum au făcut-o în primăvară, „Ordonanţele graţierii”. Înţeleg preocupările generale vis-à-vis de mersul justiţiei, empatizez cu grijă cetăţeanului de a fi judecat corect, în instante bine organizate, după legi bune şi clare, de magistraţi bine pregătiţi, evaluaţi periodic, sancţionaţi atunci când greşesc, supravegheaţi de CSM, într-un sistem judiciar corect şi suficient finanţat…. pentru că despre acestea sunt „Legile Justiţiei”. Despre aceste aspecte, unele deosebit de tehnice. Despre modificări la legile 303/2004, 304/2004, 317/2004, privitoare la statutul judecătorilor şi procurorilor, la organizarea judiciară şi la Consiliul Superior al Magistraturii.

Expunerea de motive a iniţiatorului acestor modificări, Ministerul Justiţiei, vorbeşte despre o reforma profundă a legislaţiei care constituie principalul instrument de lucru al sistemului judiciar realizată prin adoptarea celor patru coduri în materie civilă şi penală care au modificat competentele instanţelor şi parchetelor, au reorganizat căile de atac, au generat tipuri noi de cauze şi proceduri, au determinat ample reorganizări ale secţiilor şi completelor instanţelor. Deşi unele modificări ale legilor justiţiei au fost promovate cu ocazia legilor de punere în aplicare a noilor coduri, totuşi există şi alte aspecte de ordin legislativ în acest domeniu ce se impune a fi supuse analizei şi dezbaterii publice.

Astfel, „actualul sistem de evaluare a activităţii judecătorilor şi procurorilor şi-a dovedit ineficiența, nereuşind să evidenţieze diferenţele care trebuie să existe în mod inerent între judecători şi respectiv între procurori. Gradul de ocupare a posturilor din sistem şi media vechimii magistraţilor s-a modificat, iar corpul magistraţilor a ajuns la un moment de maturitate sub aspect profesional, situaţie ce impune o intervenţie legislativă în vederea schimbării condiţiilor de acces şi promovare.

De asemenea, s-a constatat necesitatea asigurării unui management coerent, eficient şi responsabil de către conducerile instanţelor şi parchetelor, prin intermediul unor instrumente specifice, în vederea îmbunătăţirii performanţelor sistemului judiciar.

Consiliul Superior al Magistraturii, în colaborare cu Ministerul Public, cu Institutul Naţional al Magistraturii sau cu Ministerul Justiţiei, are principalele atribuţii în aplicarea dispoziţiilor legale privind organizarea instanţelor şi a parchetelor, astfel încât o parte a propunerilor vizează îmbunătăţirea legislaţiei în acest domeniu”.

Reacţiile magistraţilor, au existat. Din păcate, nu doar în forurile interne. Aceştia reclama punerea Inspecţiei Judiciare sub controlul Ministerului Justiţie, deşi garantarea independenţei inspectorilor judiciari este esenţială, înlăturarea promovării meritocratice la instante şi parchete prin înlocuirea concursului dificil de promovare cu o procedură extrem de netransparenta şi subiectivă de evaluare,  revenirea în magistratură, fără examen, a persoanelor care au ocupat minim 10 ani funcţia de judecător sau procuror, inclusiv în perioada comunistă, crearea unei direcţii specializate în cadrul PICCJ având ca obiect de activitate cercetarea penală a magistraţilor, măsură ce se poate dovedi un instrument de presiune asupra magistraţilor, excluderea preşedintelui României din procedura de numire a procurorilor în principalele funcţii de conducere din parchete.

Sunt fireşti, în lumina acestor teme, explicaţii, patimile străzii, patimile politicienilor, patimile presei faţă de „Legile justiţiei”? Vorbesc de patimi, pentru că doar aşa poţi descrie avalanşa de păreri, puncte de vedere, lozinci, clamate, strigăte, vociferate, aruncate în eter pe toate canalele. Este firesc acest interes? Este firesc acest interes faţă de legile care privesc organizarea sistemului judiciar? Câţi dintre cei care se arata interesaţi, marcaţi, deranjaţi sau încântaţi de aceste modificări legislative le-au citit? Câţi dintre cei care le-au citit, le-au înţeles cu adevărat, le-au identificat resorturile intrinseci, au reuşit să colaţioneze prevederile de lege ferenda cu cele de lege lată? Câţi cunosc cu adevărat sistemul judiciar din interior în aşa fel încât să-i înțeleagă prefacerile, lacunele, defectele, gripările mecanismelor, părţile bune şi pe cele nocive de-a dreptul?

Nu este însă acesta păcatul cel mai mare… Nu vorbitul în public despre lucruri pe care nu le stăpâneşti, şi nici dezbaterea deschisă, amplă, voioasă sau încrâncenata, oricum dinamica, a tuturor despre toate, nu sunt adevărată nenorocire..

Aşa cum văd eu lucrurile, problema cea mare este că am scos magistraţii în stradă. Nu la televizor, nu în conferinţe, ci în stradă! Nu mă feresc de termen, pentru îmbraca cel mai bine realitatea. I-am făcut subiect de bârfa şi de cancan. I-am scos noi sau s-au lăsat domniile lor atrase în afara spaţiului solemn în care judecă. Reformarea unor mecanisme de organizare a sistemului judiciar tratată în stradă, a fost nada prin care magistraţii s-au lăsat prinşi într-o dezbatere informală care nu le este specifică. O dezbatere aprigă, pătimaşă, de cele mai multe ori fără legătură cu tărâmul argumentaţiei şi la care participa stângaci, rigizi, fără abilităţi ale comunicării, ca nişte entităţi greoaie scoase din atmosfera naturală şi zvârlite cu cinism într-una care le sufoca.

Dacă „justiţia” în sensul ei de înfăptuire a dreptăţii în temeiul legi şi al bunului simţ alunecă de ceva vreme în percepţia publică, ultimele luni i-au dat un brânci serios pe toboganul încrederii generale. Nu ştiu cine a greşit mai mult. Dar procesul este continuu şi pare ireversibil.

Avocat Arin Alexandru Avramescu