Am trupul construit din cristale de sticlă, mă zăresc în geamuri,
Nu-mi sunt o reflexie, mă cuprind în brațe ca și cum m-aș oglindi,
Mi-e teamă de piatră, am povara iubirii ce mi se schimbă în cioburi,
Calc pe vârfuri, pe-o parte, pe cant, prea singur să mai pot gândi.
Am trupul construit din ramuri, greu îmi străbate coatele pădurea,
Crengi uscate sau strâmbe, lemnul mă doare ca o rana în scoarță,
Mi-am găsit trunchiuri frânte în zori, sprijinisem de mine securea,
Sunt bătrân, fără frunze, prin gânduri nu mai trece a vântului harță.
Sunt construit din pereți și orașe pustii, mă învecinez doar cu mine,
Port în brațe străzi cu sens unic, fără sens și intersecții cu nimeni,
Mi-e teamă să-mi calc singur pe asfaltul umerilor, nu mă mai ține,
Din mine au fugit oamenii, te-aș iubi, dar nu știu dacă-mi semeni.
(09.04.2020)