Plouă de când unsprezece pietre rotunde o așteptau pe ultima,
Ceva parcă se rostogolește între păcat și uitare, greu și urlând,
Închide umed peste tocuri uși mari, șerpuit și săpând, lacrima,
Se termină undeva prea departe de noi și nu se termină blând.
Plouă fără secunde, în orele mari căzute moi, unele peste altele,
Se întoarce fără folos un chip prelung, alb, cu ochi care nu văd,
Mâini rămase în jos, ne caută pipăind, ca orb tâmplar, uneltele,
Aerul ni se lasă într-o rână pe umerii căzuți ai pietrele, searbăd.
Plouă a neîntoarcere, a fugă, de parca ai stoarce în pumn zilele,
Nici pe tine nu te mai găsesc, îmi era ușor să te prind, să te am,
Cerne vinețiu un cer peste noi, marmură, când macină templele,
M-aș recunoaște umed în oglinzile ei, dar nu mai știu cum eram.
(23.08.2022)