Se frâng bucăți din noapte, înspre cinci, patru, trei,
Câinii întunericului latră cu un singur ochi deschis,
Sunt negre fâșiile, lungi, întinse peste zorii ferestrei,
Ce trist umblă gândul, ce singur, între ziduri închis.
Măsoară-mă, cineva necunoscut, de parcă mă nasc,
Când mă opresc, lângă mine se opresc deodată alții,
Nu trezesc glasuri, pleoapele, de sub negru damasc,
Se strigă între ei cu numele meu, de departe, psalții.
Ieri au fost iarnă, unele veri, mă învățasem toamnă,
Mi se părea că plouă, aveam deoparte puse streșini,
Aseară îmblânzisem călăii, acum, iar mă condamnă,
Noaptea după care nu vor mai lumina flori de vișini.
(12.04.2022)