Cred că cea mai rănită e aripa, zborul se frânge, cade,
Îmi simt penele de pe umeri, vârful lor de petală albă,
Și vântul, primul prieten al păsării din mine, mă arde,
Îmi coboară toată viața, mi-e ruptă a gândului salbă.

Cred că cei mai loviți sunt ochii, nu știu decât lumina,
Atinge-mi genele de întuneric și pe loc se vor strânge,
Mă nasc să mă pot privi, către mine îmi cade cortina,
Din coaja goală a pleoapelor, văduva răsăritului plânge.

Mai cred că zâmbetul, fluturarea buzelor, piere ușor,
Printre primii se închide răstimpul dintre râs și mirare,
Sunt la un pas de tăcere, port în brațe Mona Lise ce mor,
E pustiu peste chipuri, fără el am pierdut a iubirii cărare.

(31.03.2020)