Rămâi copil prin bunici.
Palmele şi ochii lor,
Îţi ţin ca într-un căuş copilaria,
Atingerea mâinilor lor întotdeauna caldă,
Iţi spulberă teama ca ai pierdut-o,
Faptura lor te ţine ancorat în anii cei mai frumosi,
Poemul vorbelor lor şi glasul, mai ales glasul, te alină,
Faptura lor te ţine ancorat de anii cei mai frumosi,
De anii când erai tu cu tine,
De anii când seminţele pervertirii nu încolţisera în tine,
De acei ani când soarele era soare, luna luna şi stelele erau multe şi îndepartate,
Iţi e dor de bunici atunci când îţi e dor de tine.
Dispari fara sa îţi poti ostoi acest dor.
Cât de departe îţi eşti uneori,
Cât din ce erai a plecat adânc,
Atat de adânc incât nu îl mai ştii şi parcă nu l-ai avut niciodată,
De ce nu ramânem copii?
De ce ne împingem atât de senini în viaţa de adult care ne pierde?
De ce?
(19.01.2020)