Nu mă povesti, întreabă-mă cum se simte tăcerea,
Sunt puține, mai rare, sărace, cuvinte care mă au,
Dalta glasului meu, nu cutează în ureche căderea,
Câinii vorbei legați, liberi, nu mai știu când lătrau.
Zidurile, pentru mine, nu își mai încordează ecoul,
Mai repede cresc peste ele, sterpe iederi de glasuri,
Închide cu fier groparul, peste gură și urlet, cavoul,
Se întâmplă secunde să cadă, în tăcere din ceasuri.
Am învățat să îmi ascult nevorbind, ferestre ce tac,
Într-o zi voi striga, fără să mă aud, în palmă iubita,
Îmi îngân, soldat, ultimul cant, pe o rână, când zac,
Vieții, din tăceri și pustiu, îi chem, să își arate suita.
(14.03.2021)