Pașii mei pe uliță, pași care urmează mersul lent al negrei mașini,
Sunt pași prin pământul umed care se lipește și-ți rămâne pe talpă,
Mi-aduc aminte, ultima oară am mers la fel, cu grijă mare la datini,
Sunt câțiva ani de atunci, uitasem, călcam ca și acum prin apă.

A plouat cu o zi înainte, cu o noapte, cerul prevestește prin ploaie,
Sunt de doua zile aici dar parcă m-a ajuns din urmă toata copilăria
Satul te aștepta demult, mă întreba mereu, ce-ți mai face mamaie?
Este acasă acum, glasul ei nu se aude, din prispă a pierit bucuria.

Îmi doresc să rup din jur, râsul ei, obrajii, ochii și mai ales palmele,
Să le duc departe, să nu le mai văd cernite, să nu le afume tămâia,
„Mamaia mea care m-a crescut nu mai e”, așa trec minutele, orele,
Mă vad lângă tine, copil, ieșise biserica, împarți pite de Sântă Măria.

Azi noapte am stat de vorbă amândoi, în curte țipau cucumnelele,
Mi-a fost teamă, țipau aproape, credeam că intră prin ușa deschisă,
Aș fi vrut să te iau în brațe dar lemnul îngust îmi strângea coatele,
Chipul tău îmi vorbea, ochii-mi ardeau peste pânza albă întinsă.

Am plâns împreună, plângeai și tu împreună cu mine, cu noi,
Îți repetam că știu cât ne-ai iubit și ne iubești încă, o știam,
Am plecat de lângă tine cât încă te mai auzeam, se porniseră ploi,
Mi-era frig pentru tine, că-ți pun ceva pe picioare, la amiază, visam.

„Mamaia mea care m-a crescut nu mai e”, sunt mare, nu am frică,
Știu drept să stau în biserică, la masa mă închin, adevărul îl spun,
Am mersul înalt, ea era înaltă chiar și atunci când rămăsese mică,
Mi-e dor de ea, aș vrea să o aud și s-o văd, mâini pe umeri să-i pun.

Mă gândesc la tataie, a plecat acum patru ani, tot de primăvara,
Amândoi v-ați vorbit, eram copil, mă linișteau vocile voastre,
Ați plecat la început, în mustul iernii, tot ca să ne ușurați povara,
Sa nu stăm să vă plângem, noi aici pe pământ, voi în astre.

08.03.2020